text scris in 2 mai 2008
Acum nu mai contează, totul în jur e trist… vreau să cred că nu mai contează, tot spun asta… dar cu cât o spun mai des, cu atât însemni mai mult… Nu mai contează orele, minutele, zilele, săptămânile, lunile care trec încet, dar atât de încet, dureros de încet trec… dar eu rămân la fel… aici, între cei patru pereţi ai camerei, sau pe stradă, la şcoală, la servici, în oraş, cu prietenii, oriunde, căci e la fel peste tot… Nu mă mai interesează cât e ora, sau ce se întîmplă în jurul meu, oricum nu prea observ, sau prea puţin contează… căci absenţa asta doare, dar nu poţi să-ţi imaginezi cât…
Secundele sunt prea lungi, minutele trec prea greu, iar aici nu mai rămâne nimic. Golul e prea mare, inima mea pare mică… însă doar pare, şi totuşi, nu te lasă să pleci, deşi tu ai plecat deja… dar eu te simt aici, aici aproape…Totul e gri, alb, negru, nu mai stiu, au disparut încet toate culorile frumoase cu care mă obişnuisem atât de mult, şi erau atât de frumoase, nici nu îţi poţi imagina… Dar acum, recunosc, mi-e frică, teama e la tot pasul şi nu mă lasă în pace, şi totuşi, nici speranţa nu-mi dă pace… Aici nu a mai rămas nimic. De ce nu m-ai învăţat? De ce? M-ai lăsat singură şi nu m-ai învăţat cum să trăiesc în lipsa ta… Acum eu ce fac? Singură nu pot învăţa. Vreau înapoi, dă-mi te rog înapoi tot ce mi-ai luat, tot ce eram cândva, te rog… Pentru că e prea trist, totul e prea… prea fără viaţă, fără nimic. Nu a mai rămas nimic, ar trebui să iau totul de la capăt, dar e puţin spus de la capăt, căci nu mai ştiu nici care e începutul, dar nici sfărşitul. E fără margini. Dorinţa, nevoia de a te vedea, de a te asculta macar, nu, nu e mare… e nesfârşită, şi e prezentă zilnic în viaţa mea. Am greşit, am numit-o viaţa mea, dar eu nu o simt aşa. Viaţa mea a fost alta, asta… nu mai ştiu ce e… nu mai ştiu cum să o numesc.Mie nu mi-e dor, nu… mie nu, sau vreau să cred că nu… dar inima mea moare, corpul meu parcă nu mai simte fără tine… nu la fel…Dar oare mai ţin minte? Fiecare gest, culoare, miros, imagine, fiecare sunet… Parcă a fost ieri… şi totuşi, a trecut atata timp…
Vreau linişte, am nevoie de acea linişte pe care o simt când îţi ascult vocea, când te privesc, deşi ştiu ca nu te pot atinge… am nevoie de toate acestea ca de viaţa.Nu mai ştiu ce să fac.. aici nu a mai rămas nimic. Nu m-ai învăţat, iar acum e al naibii de greu…Dar dorinţa nu mi-o poţi lua, speranţa nu mi-o poţi alunga, fără ele eu renunţ… renunţ să mai trăiesc…
