text scris in 8 iulie 2008
Cum e să le ai pe toate…şi fără să ceri nimic? Cum te-ai simţi să ai mereu prietenii, familia lângă tine, la şcoală să fii printre cei mai buni, să fii mult prea îndrăgostit, să nu-ţi pese de nimic pe lumea asta tocmai pentru că simţi că toată lumea e a ta? Oare cum e? Întreb şi eu…
Pe moment nu-ţi dai seama, spui că asta nu e totul, vrei mai mult şi mai mult…tot mai mult. Nu ţi-ai dat seama ce însemna momentul în care te ţinea strâns de mână, iar valurile mării tulburau liniştea profundă, iar nisupul era cald, poate prea cald, apa prea rece, ţie îţi era frică de valuri, îţi era frig şi somn, mult prea somn şi te gândeai: nu răsare odată soarele ăla (pe care nu l-ai văzut niciodată la mare), că sunt prea obosită, îl aştept deja de o oră, mi-e prea somn şi vreau să ajung repede la hotel să dorm până mâine… Dar el era lângă tine şi nu aveai de ce să-ţi fie frică, frig sau somn… Nu ţi-ai dat seama că momentul asta însemna totul? Unii mi-ar da dreptate…mi-ar spune: da, măi, lucrurile mărunte contează cel mai mult…da, chiar aşa, în ele vezi dragostea, îl ele îţi vezi viaţa, ele sunt totul…
Dar ce se întâmplă când nu mai ai nimic… doar chiar nimic… unii ar spune că exagerez, nu prea cred. După ce te-ai simţit nu poate, ci sigur cea mai fericită că el te iubeşte aşa…pur si simplu…fără să ceri asta…dar te iubeşte exact aşa cum ţi-ai dorit toată viaţa? Ce se întâmplă atunci? Întreb şi eu…
Aşa ceva nu se face, să dai şi apoi să iei înapoi, ca şi cum…nu mai contează, nu a existat niciodată, să ştergi totul aşa, pentru că aşa trebuie să fie, sau pentru că nu aţi luptat destul…pentru că aşa a vrut cineva să se întâmple… Nu, mai bine să nu primesc nimic, mai bine să nu trăiesc niciodată aşa ceva, ca apoi…. să rămân cu… cu mine. Şi atât!
Like this:
One blogger likes this post.
