text scris in 6 iunie 2008
Nu vreau perfecţiune, nu o vreau prezentă-n viaţa mea! Deşi toţi o caută, eu nu o vreau! De ce să mă chinui să fiu perfectă în ochii tuturor? De ce să mă chinui să arât tot timpul extraordinar? Asta chiar că nu o fac… de ce? Chiar nu are niciun rost. Unii mă critică…îmi spun multe, se leagă de orice, de aspectul fizic, de felul în care vorbesc, gesticulez, de felul în care mă îmbrac poate…
Îs obosită, ştiu, zi şi noapte, nu trebuie să-mi amintiţi, ştiu şi eu asta… mă uit în oglindă, văd că am cearcăne… ştiu, le am de când mă ştiu, şi care-i problema? Că nu le am din vina mea, nu-s din cauza orelor nedormite…ci din alte motive, nu contează, ştiu eu…nu cred că cineva ar vrea să afle care e adevăratul motiv!
Nu mă criticaţi, că nu o să mă schimb, nu o să devin perfectă, nici nu aspir la aşa ceva… M-aş plistisi şi poate i-aş plictisi şi pe ceilalţi…cu mine, cea perfecta… mai bine nu! Nu vreau perfecţiunea, nu o caut, că mă plictiseşte, măplictiseşte rău. Nu vreau băiatul perfect, Doamne, nici nu vreau să ştiu dacă există aşa ceva… m-aş plictisi şi l-aş părăsi, chiar dacă poate n-ar merita, ştiu sigur asta. În schimb îl ador pe cel imperfect, doar pe acesta îl pot iubi cu adevărat. Ştiu sigur… pentru că mult timp am căutat perfecţiunea şi m-am îndrăgostit nebuneşte de imperfecţiune.
Îl vreau aşa cum e, aşa cum se comportă, aşa cum zâmbeşte când e fericit, aşa cum reacţionează când greşesc şi-mi atrage atenţia, aşa cum vorbeşte despre lucurile pe care le ştie mai bine ca mine, mult mai bine… nu mă supăr, chiar dacă uneori poate ar da impresia că le ştie pe toate… uneori chiar le ştie.
Îl vreau aşa cum e, cu ochii mici, albaştrii, aşa cum mă priveşte, serios de multe ori, ca un copil atunci când e îndrăgostit, aşa cum doarme, daaa, chiar aşa. Îmi place aşa cum se îmbracă… Ce contează că uneori nu i se asortează hainele? Nici ale mele nu se asortează tot timpul. Nu vreau un corp perfect. Nu înţeleg de ce tind oamenii spre aşa ceva… nu, nu vreau, mai ales la un El, mai ales… nu îl pot iubi dacă e perfect, şi atunci ce rost ar mai avea? Când mă gândesc cât efort depun unii… şi unele… mai ales fizic.
Unele fete spun că el sau poate ele…ar avea un corp perfect…un chip perfect…haine perfectasortate…comportament ireproşabil…sunt deştepţi…nu le lipseşte nimic. Totuşi, eu nu văd asta…şi ştiu sigur că n-osă-i iubească nimeni…din tot sufletul…pentru că sunt perfecţi! Pentru că numai aşa poţi iubi, din tot sufletul…nu funcţionează cu jumătăţi de măsură aici…
Like this:
2 bloggers like this post.
