Skip navigation

IMG_1194 IMG_1195 IMG_1188 IMG_1199

text scris in 8 iulie 2008

Cum e să le ai pe toate…şi fără să ceri nimic? Cum te-ai simţi să ai mereu prietenii, familia lângă tine, la şcoală să fii printre cei mai buni, să fii mult prea îndrăgostit, să nu-ţi pese de nimic pe lumea asta tocmai pentru că simţi că toată lumea e a ta? Oare cum e? Întreb şi eu…

Pe moment nu-ţi dai seama, spui că asta nu e totul, vrei mai mult şi mai mult…tot mai mult. Nu ţi-ai dat seama ce însemna momentul în care te ţinea strâns de mână, iar valurile mării tulburau liniştea profundă, iar nisupul era cald, poate prea cald, apa prea rece, ţie îţi era frică de valuri, îţi era frig şi somn, mult prea somn şi te gândeai: nu răsare odată soarele ăla (pe care nu l-ai văzut niciodată la mare), că sunt prea obosită, îl aştept deja de o oră, mi-e prea somn şi vreau să ajung repede la hotel să dorm până mâine… Dar el era lângă tine şi nu aveai de ce să-ţi fie frică, frig sau somn… Nu ţi-ai dat seama că momentul asta însemna totul? Unii mi-ar da dreptate…mi-ar spune: da, măi, lucrurile mărunte contează cel mai mult…da, chiar aşa, în ele vezi dragostea, îl ele îţi vezi viaţa, ele sunt totul…

Dar ce se întâmplă când nu mai ai nimic… doar chiar nimic… unii ar spune că exagerez, nu prea cred. După ce te-ai simţit nu poate, ci sigur cea mai fericită că el te iubeşte aşa…pur si simplu…fără să ceri asta…dar te iubeşte exact aşa cum ţi-ai dorit toată viaţa? Ce se întâmplă atunci? Întreb şi eu…

Aşa ceva nu se face, să dai şi apoi să iei înapoi, ca şi cum…nu mai contează, nu a existat niciodată, să ştergi totul aşa, pentru că aşa trebuie să fie, sau pentru că nu aţi luptat destul…pentru că aşa a vrut cineva să se întâmple… Nu, mai bine să nu primesc nimic, mai bine să nu trăiesc niciodată aşa ceva, ca apoi…. să rămân cu… cu mine. Şi atât!

text scris in 6 iunie 2008


Nu vreau perfecţiune, nu o vreau prezentă-n viaţa mea! Deşi toţi o caută, eu nu o vreau! De ce să mă chinui să fiu perfectă în ochii tuturor? De ce să mă chinui să arât tot timpul extraordinar? Asta chiar că nu o fac… de ce? Chiar nu are niciun rost. Unii mă critică…îmi spun multe, se leagă de orice, de aspectul fizic, de felul în care vorbesc, gesticulez, de felul în care mă îmbrac poate…

Îs obosită, ştiu, zi şi noapte, nu trebuie să-mi amintiţi, ştiu şi eu asta… mă uit în oglindă, văd că am cearcăne… ştiu, le am de când mă ştiu, şi care-i problema? Că nu le am din vina mea, nu-s din cauza orelor nedormite…ci din alte motive, nu contează, ştiu eu…nu cred că cineva ar vrea să afle care e adevăratul motiv!

Nu mă criticaţi, că nu o să mă schimb, nu o să devin perfectă, nici nu aspir la aşa ceva… M-aş plistisi şi poate i-aş plictisi şi pe ceilalţi…cu mine, cea perfecta… mai bine nu! Nu vreau perfecţiunea, nu o caut, că mă plictiseşte, măplictiseşte rău. Nu vreau băiatul perfect, Doamne, nici nu vreau să ştiu dacă există aşa ceva… m-aş plictisi şi l-aş părăsi, chiar dacă poate n-ar merita, ştiu sigur asta. În schimb îl ador pe cel imperfect, doar pe acesta îl pot iubi cu adevărat. Ştiu sigur… pentru că mult timp am căutat perfecţiunea şi m-am îndrăgostit nebuneşte de imperfecţiune.

Îl vreau aşa cum e, aşa cum se comportă, aşa cum zâmbeşte când e fericit, aşa cum reacţionează când greşesc şi-mi atrage atenţia, aşa cum vorbeşte despre lucurile pe care le ştie mai bine ca mine, mult mai bine… nu mă supăr, chiar dacă uneori poate ar da impresia că le ştie pe toate… uneori chiar le ştie.

Îl vreau aşa cum e, cu ochii mici, albaştrii, aşa cum mă priveşte, serios de multe ori, ca un copil atunci când e îndrăgostit, aşa cum doarme, daaa, chiar aşa. Îmi place aşa cum se îmbracă… Ce contează că uneori nu i se asortează hainele? Nici ale mele nu se asortează tot timpul. Nu vreau un corp perfect. Nu înţeleg de ce tind oamenii spre aşa ceva… nu, nu vreau, mai ales la un El, mai ales… nu îl pot iubi dacă e perfect, şi atunci ce rost ar mai avea? Când mă gândesc cât efort depun unii… şi unele… mai ales fizic.

Unele fete spun că el sau poate ele…ar avea un corp perfect…un chip perfect…haine perfectasortate…comportament ireproşabil…sunt deştepţi…nu le lipseşte nimic. Totuşi, eu nu văd asta…şi ştiu sigur că n-osă-i iubească nimeni…din tot sufletul…pentru că sunt perfecţi! Pentru că numai aşa poţi iubi, din tot sufletul…nu funcţionează cu jumătăţi de măsură aici…

 

 

 

 

 

 

text scris in 2 mai 2008


Acum nu mai contează, totul în jur e trist… vreau să cred că nu mai contează, tot spun asta… dar cu cât o spun mai des, cu atât însemni mai mult… Nu mai contează orele, minutele, zilele, săptămânile, lunile care trec încet, dar atât de încet, dureros de încet trec… dar eu rămân la fel… aici, între cei patru pereţi ai camerei, sau pe stradă, la şcoală, la servici, în oraş, cu prietenii, oriunde, căci e la fel peste tot… Nu mă mai interesează cât e ora, sau ce se întîmplă în jurul meu, oricum nu prea observ, sau prea puţin contează… căci absenţa asta doare, dar nu poţi să-ţi imaginezi cât…

Secundele sunt prea lungi, minutele trec prea greu, iar aici nu mai rămâne nimic. Golul e prea mare, inima mea pare mică… însă doar pare, şi totuşi, nu te lasă să pleci, deşi tu ai plecat deja… dar eu te simt aici, aici aproape…Totul e gri, alb, negru, nu mai stiu, au disparut încet toate culorile frumoase cu care mă obişnuisem atât de mult, şi erau atât de frumoase, nici nu îţi poţi imagina… Dar acum, recunosc, mi-e frică, teama e la tot pasul şi nu mă lasă în pace, şi totuşi, nici speranţa nu-mi dă pace… Aici nu a mai rămas nimic. De ce nu m-ai învăţat? De ce? M-ai lăsat singură şi nu m-ai învăţat cum să trăiesc în lipsa ta… Acum eu ce fac? Singură nu pot învăţa. Vreau înapoi, dă-mi te rog înapoi tot ce mi-ai luat, tot ce eram cândva, te rog… Pentru că e prea trist, totul e prea… prea fără viaţă, fără nimic. Nu a mai rămas nimic, ar trebui să iau totul de la capăt, dar e puţin spus de la capăt, căci nu mai ştiu nici care e începutul, dar nici sfărşitul. E fără margini. Dorinţa, nevoia de a te vedea, de a te asculta macar, nu, nu e mare… e nesfârşită, şi e prezentă zilnic în viaţa mea. Am greşit, am numit-o viaţa mea, dar eu nu o simt aşa. Viaţa mea a fost alta, asta… nu mai ştiu ce e… nu mai ştiu cum să o numesc.Mie nu mi-e dor, nu… mie nu, sau vreau să cred că nu… dar inima mea moare, corpul meu parcă nu mai simte fără tine… nu la fel…Dar oare mai ţin minte? Fiecare gest, culoare, miros, imagine, fiecare sunet… Parcă a fost ieri… şi totuşi, a trecut atata timp…

Vreau linişte, am nevoie de acea linişte pe care o simt când îţi ascult vocea, când te privesc, deşi ştiu ca nu te pot atinge… am nevoie de toate acestea ca de viaţa.Nu mai ştiu ce să fac.. aici nu a mai rămas nimic. Nu m-ai învăţat, iar acum e al naibii de greu…Dar dorinţa nu mi-o poţi lua, speranţa nu mi-o poţi alunga, fără ele eu renunţ… renunţ să mai trăiesc…

 

 

 

 

 

 

 

text scris in 25 aprilie 2008


Imi spunea cineva că, dacă până acum, în toată viaţa ta… dacă nimeni nu ţi-a dat lumea peste cap, înseamnă că nu a meritat…. Cred că nu poate să fie vorba doar de un el sau o ea, de ce nu, ci de absolut orice, de job-ul dorit din tot sufletul, de şcoala pe care doreşti să o urmezi, de toţi oamenii care într-un fel sau altul îţi schimbă puţin viaţacunoscându-i… Oare ai simţit vreodată că, după ce l-ai cunoscut, fără să îţi propui nimic de cele mai multe ori, sau… de ce nu, după ce ai intrat într-un anumit mediu… simţi că lumea ta s-a schimbat brusc, în bine, cel puţin în ochii tăi; dar nu eşti singura care crede asta, e atâtde vizibil încât toţi din jurul tău observă, eşti fericită… lumea ta s-a dat peste cap într-un mod în care nu ai crezut vreodată că se va întâmpla, dar eşti fericită…

Norocoasă ar trebui să se simtă acea fată care a reuşit, macar o dată în viaţa ei să răscolească viaţa unui baiat, lumea lui… să-l facă să uite de tot când e cu ea, să facă lucruri pe care nu a crezut vreodată că le va face. Să simtă cea mai apăsătoare singurătate când nu e cu ea,când simte că ea i-a peste cap viaţa, dar în cel mai plăcut mod cu putinţă….

Oare am fost vreodată acea fată care primeşte fără să ceară, primeşte poate pentru că merită, dar primeşte dintr-un singur motiv… pentru căel o iubeşte… şi acest lucru e mai presus decât orice… Şi cea mai interesantă parte e că nu trebuie să fii cea mai frumoasă, cea mai deşteaptă, trebuie să fii doar tu, imposibilă, copilăroasă, puternică uneori, dar cu foarte mare nevoie de afecţiune de cele mai multe ori, nu contează… el te va iubi oricum, pentru că inima lui asta cere, te vrea pe tine… Oare am fost vreodată aşa… Am fost vreodată sau sunt acea fată care trăieşte mereu în mintea lui, şi e mereu la fel, mereu specială orice ar face, mereu prezenta, chiar dacă sunt departe, sau chiar dacael e departe… Oare am fost, oare mai sunt şi acum? Voi fi în continuare? Dacă am fost şi nu mai sunt, pentru că am pierdut, sigur nu voi mai fi… pentru nimeni…

Dacă am fost vreodata aşa, de ce mi s-a dat ca apoi să mi se iainapoi? Mai bine să nu primesc, să nu simt deloc aşa ceva, decât să am şi apoi… fără nicio explicaţie să mi se ia… aşa, pur şi simplu, fără să-mi spună cineva de ce… e prea mare durerea… e insuportabilă..